- Casa bântuită sau casa oglinzilor? întreabă mama în fața parcului de distracții.

- Casa oglinzilor, răspunde Eva plină de entuziasm.

 

Atmosfera din sala oglinzilor contrastează radical cu cea de afară. Cu ochii plini de bucurie, Eva se uită fără oprire în diversele reflexii să vadă cum ar arăta dacă ar fi mult mai lată, sau poate cu fața alungită. Este amuzant să se vadă printr-o iluzie optică, mai ales că nu trezește în ea nicio contradicție la nivel individual.

 

Cum este posibil acest lucru? Unu, știe că este în casa oglinzilor (deci este un truc), doi, are o percepție de sine și o imagine corporală deja conturată. Două repere clare care o ancorează în realitate. Știe ceea ce este și ceea ce nu este. Dar oare cum ar fi reacționat dacă pentru o clipă nu ar fi avut repere interioare și s-ar fi orientat după repere exterioare, spre exemplu reflexia oglinzii? Dacă ar fi acceptat necondiționat ce arăta oglinda distorsionată? Oare i-ar fi fost simplu să se accepte sau ar fi suferit?

 

Cum ajungem să știm cine suntem și cum arătăm? La început noi nu știm unde începem și unde ne terminăm. Cine ești tu și cine sunt eu. Copilul mic este în simbioză totală cu părintele, iar părintele sesizează asta în propriul său fel. Sigur știi la ce mă refer, sigur în sinea ta ai chicotit cândva auzind un adult declarând cu mândrie “Am învățat să facem la oliță!”. Acum, dacă nu bănuim părintele că se confruntă cu enurezis, pluralul defapt comunică fuziunea dintre părinte și copil, acel EU=TU.

 

Ușor, ușor pe măsură ce procesul normal de separare și individualizare are loc, copilul învață despre sine. Prin separare copilul învață că este distinct de părinte (“nu sunt eu”) și prin individualizate dezvolta propria identitate (“eu sunt”). Însă pe tot acest parcurs copilul își ia repere din exterior. Spre exemplu, dacă părintele îi zâmbește copilului, el învață că e drăguț, iubit și că este important (având atenția îndreptată către sine). Ajungem să devenim noi și prin intermediul oglinzilor în care ne-am reflectat.

 

Dacă oglinda ne arată o imagine realistă și echilibrată avem șanse mari să ne cunoaștem așa cum suntem cu abilități și să ne acceptăm propriile limitări. Dacă în schimb oglinda e distorsionată și ne întoarce doar neajunsurile învățăm poate că suntem inadecvați și de neiubit.

 

Ceea ce alege părintele să oglindească e important pentru că copilul mic nu are de unde să știe dacă imaginea reflectată este distorsionată sau nu. Copilul încă nu are formată imaginea de sine. În consecință, copilul va accepta și va prelua necondiționat oglindirea ca fiind adevărată. Și asta va fi fundamentul propriei imagini de sine.  Spre exemplu, dacă un părinte perfectionist oglindește preponderent greșelile copilul poate să dezvolte o imagine de sine nerealistă. Provocarea lui va fi să greșească cu curaj, sau să fie mulțumit cu ceva imperfect. O situație opusă, dar în egală măsură problematică, este părintele care îi spune copilului că este cel mai bun și special. Oare ce va face el când va intra la școală și va fi cel mai bun cu numerele, dar la urmă la sport. Cum va negocia el realitatea pentru a-ți menține imaginea idealizată despre sine? Asta va fi provocarea lui.

 

Oglinzile ne vor transmite și o serie de mesaje despre noi. Psihologul Beverly Engel vorbește despre șapte tipuri de oglinzi distorsionate. Un exemplu ar fi “Oglinda - Nu sunt iubit” care apare când părinții nu au timp pentru copiii încercând să le asigure tot ceea ce au nevoie din punct de vedere material, sau poate se confruntă cu situații dificile de viață astfel disponibilitatea lor afectivă scade. Un alt exemplu ar fi  “Oglinda - Nu sunt suficient de bun” - când perfecționismul părintelui este preluat de către copil. Noi comunicăm mereu, direct sau indirect, inclusiv atunci când nu comunicăm. Spre exemple, tăcerea, poate transmite multe meta-mesaje dureroase: indiferența sau furie.

 

Este foarte important de știut că toată lumea are momente mai neinspirate. Părinții perfecți sunt părinții care încă nu au copii. Oglindirile deformate sau meta-mesajele negative sunt problematice atunci când ele reprezintă o constantă în viața copilului. În cabinet uneori părinții recunosc cu remușcare și critică de sine (parcă către un judecător, sau călău) că au spus lucruri pe care apoi le-au regretat. Copiii sunt mai rezilienți decât puteți bănui. Ba chiar mai mult, uneori copii îmi mărturisesc că “Eu nu o iau pe mama în serios când spune x, pentru că eu știu că mă iubește, era supărată.” Copiii au această capacitate de a surpinde esențialul. E vorba despre raportul dintre mesajele pozitive și negative. Dacă mesajele primite sunt preponderent pozitive atunci copilul este echipat emoțional să facă față și va respinge mesajul negativ fiind excepția. În schimb dacă copilul aude numai reproșuri, excepția în această situația va fi un compliment pe care, acum, îl va respinge ca pe un corp străin.

 

Cinci lucruri pe care le putem face pentru a susține copilul să dezvolte o imagine de sine pozitivă

 

1. Începe cu tine. Ai grijă de tine și vei putea să faci față mai bine provocărilor ce vin. Ai grijă de tine și copilul va observa și va învăța și el prin imitație cum să aibă grijă de el când va fi mai mare. Spijină-te și pe ajutorul celuilalt părinte. Implică-l, chiar dacă poate e mai nepriceput ca tine la început.

2. Nu face în locul celuilalt ceea ce poate să facă deja (asta se aplică nu doar pentru copiii). În felul asta vor fi mai multe oportunități de exersare a abilităților, cât și povești de succes despre sine ce va întări stima de sine și sentimentul de auto-eficacitate.

3. Oglindește reușitele copilului punând accent pe efort și nu doar pe rezultat. Fii vânător de povești de succes și arată-ți latura curioasă încurajând copilul să povestească despre aceste momentele. Acolo unde orientăm atenția, acolo amplificam.

4. Oglindește și greșelile copilului cu respect și calm; construiți împreună un plan concret de acțiune cu ce ar putea face diferit data următoare. Spre exemplu dacă a sărit la bătaie, ajută-l să folosească cuvintele când e supărat, sau poate să numere până la 10. E de asemenea important să facă și un gest reparator (să își ceară scuze poate).

5. Pune limite adecvate vârstei: spune atât Da cât și Nu. Limitele securizează dând structură și coerență mediului. În plus copilul va învăța în timp prin imitație cum să refuze (să spună NU) lucrurile care îi sunt toxice și cum să primească (să spună DA) acele lucruri benefice. E ok, o să-mi mulțumiți apoi când intră în adolescență.